Iov deznădăjduit
1Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaș, și zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua.
2Cum suspină robul după umbră, cum își așteaptă muncitorul plata,
3așa am eu parte de luni de durere, și partea mea sunt nopți de suferință.
4Mă culc și zic: „Când mă voi scula? Când se va sfârși noaptea?” Și mă satur de frământări până în revărsatul zorilor.
5Trupul mi se acoperă cu viermi și cu o coajă pământoasă, pielea-mi crapă și se desface.
6Zilele mele zboară mai iuți decât suveica țesătorului, se duc și nu mai am nicio nădejde!
7Adu-Ți aminte, Dumnezeule, că viața mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.
8Ochiul, care mă privește, nu mă va mai privi; ochiul Tău mă va căuta, și nu voi mai fi.
9Cum se risipește norul și trece, așa nu se va mai ridica cel ce se coboară în Locuința morților!
10Nu se va mai întoarce în casa lui și nu-și va mai cunoaște locul în care locuia.
11De aceea nu-mi voi ține gura, ci voi vorbi în neliniștea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.
12Oare o mare sunt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?
13Când zic: „Patul mă va ușura, culcușul îmi va alina durerile,”
14atunci mă înspăimânți prin vise, mă îngrozești prin vedenii.
15Ah! aș vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase!
16Le disprețuiesc!… nu voi trăi în veci… Lasă-mă, căci doar o suflare mi-e viața!
17Ce este omul, ca să-Ți pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,
18să-l cercetezi în toate diminețile și să-l încerci în toate clipele?
19Când vei înceta odată să mă privești? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
20Dacă am păcătuit, ce pot să-Ți fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus țintă săgeților Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
21Pentru ce nu-mi ierți păcatul și pentru ce nu-mi uiți fărădelegea? Căci voi adormi în țărână, și când mă vei căuta, nu voi mai fi!”